Caută

Moliciune și blândețe



Ascultam de dimineață un interviu cu o tipă pe care o ascult de mulți ani și care vorbește foarte mult despre conexiunea minte-corp. Și ea spunea în acest inteviu că nu ai cum să îți înmoi corpul și să nu te iubești mai mult. Chiar dacă asta poate însemna că o dată cu înmuierea corpului e posibil să simți senzații și emoții neplăcute, asta te face să te primești și să te accepti pe tine mai complet.

De multe ori nici nu e nevoie să facem practici complicate și lungi ci doar să ne lăsăm umerii să cadă atunci când îi observăm ridicați, să ne descleștăm maxilarul când îl observăm tensionat, să respirăm profund de câteva ori atunci când suntem prinși în ghearele minții. Marea majoritate dintre noi avem nevoie să învățăm cum să ne oprim din galopare, și cu siguranță că pentru unii contextul e mai dificil decât al altora ca să se poată opri. Dar dacă acest a ne opri pentru câteva secunde sau minute pe zi și să ne înmuiem corpul ne face de fapt să ne mișcăm mai repede? Pentru că ne mișcăm în direcția potrivită pentru interiorul nostru?

Gândește-te la o lecție pe care ai învățat-o după ce te-ai aruncat cu capul în față într-un proiect, într-o relație, într-o judecată, într-un conflict și cum poate următoarea dată într-o situație similară ai ales să te oprești, să asculți, să evaluezi, să comunici înainte de a trece la acțiune.

Dacă am putea face asta și cu noi? Să ne facem timp zilnic să ne oprim, să ne punem palmele pe față și să ne întrebăm...dar tu cum ești azi? E posibil ca această întrebare simplă să ne facă să ne dăm seama că suntem triști sau obosiți sau plini de viața sau liniștiți și să ne fie mai clar ce avem nevoie. Poate ne dăm seama că nu mai vrem să ne vedem cum acel prieten, sau că vrem o plimbare, sau că avem nevoie să comunicăm ceva important pentru noi.

Dar dacă nu ne oprim, când vom avea această conversație?

Mi se întâmplă și mie, mai ales în perioadele de mare intensitatea emoțională, să nu fiu atentă la mine pentru că tocmai atunci mi-ar fi cel mai greu să stau. Așa că alerg să mă văd cu prieteni, să lucrez, să caut ‘oportunități de dezvoltare’ până când ceva din mine începe să strige ‘hei dar oprește-te!’. În trecut nici nu puteam să detectez acest strigăt, întrucât cred că devenise un strigăt constant de fond pe care îl acopeream cu acțiune sau căutare de soluții. Mai am și eu multe de a învăța în a mă înmuia, a mă îmbrățișa și a-mi oferi timpul și spațiul necesar pentru a fi unde sunt acum și nu unde îmi zice mintea că ar trebui să fiu.

De multe ori această atitudine de go !go !go vine la pachet cu o armură de om puternic și care are toate treburile rezolvate (has his shit together). Corpul se tensionează, postura este una de putere, de autoritate iar ceilalți ne simt ca oameni determinați, hotărâți, pe care se pot baza și pe care se pot sprijini. Atâta timp cât nu accesăm în noi această parte de moliciune (mie îmi place să îmi imaginez carnea unei scoici care a fost acoperită mult timp de învelișul calcaros) și nu o arătăm și altora rămânem doar scoici închise la care marea sărată (a abundenței interioare și relaționale) nu poate să pătrundă.